Îl iei de mână și îl dai afară,
îi vorbești urât și-l ții nemâncat,
îi dai două palme când îl simți tulburat,
îl lași fără aer. Și începe să doară.

Îl ignori zile-ntregi și te faci că nu-ți pasă,
ca și cum nu ar fi, n-ar trăi lângă tine,
îi îngropi orice sunet când îți zice de bine.
Îl lași să existe doar când nu ești acasă.

El tace, te-ascultă, te lasă să mori:
azi un pas, mâine doi, e cu tine și tace.
Se uită la tine, nu știu dacă-i place.
Și te-apucă fiori.

Și-apoi, într-o zi, nu știi de ce oare,
te simți gol și urât, te simți pustiit,
dai vina pe el, dar nu-i de găsit…
E sufletul tău. Și îți moare.