Unde bulgării nu strănută

Eram a 12-a și aveam planuri mari. Și curaj să visez, că doar eram a 12-a și adolescența dă aripi. Și mi-a picat într-o zi să plec din țară. Cât de rău poa’ să fie? mi-am zis. Și am început să cred în ideea asta cârnă. Avea potențial, arăta bine, era atrăgătoare. Și am început să-i fac curte. Să-i scriu scrisori de motivație, să vin cu „zestrea” de rezultate extrașcolare, să vadă jurații că merit. Și ideea creștea. Ca un bulgăre de zăpadă la care îi dai brânci de sus de pe Caraiman.

Voiam să plec în Danemarca. Viață tată. Biciclete. Mica Sirenă. Școală moca. Plus de asta nu plecam singur. Plecam cu cea mai bună prietenă. Viață tată! Cu așa argument le ștergeam alor mei din cap scenariul în care răceam și nu avea cine să-mi facă o supă. Și-am aplicat, și-am mers la interviu la București într-un subsol fain de hotel (pe unde iarna trecută era revoluție în fiecare zi). Și am avut emoții, dar mi-a plăcut.

Și se sfârșea clasa a 12-a și aveam emoții cu bacul la mate. Mama lor de integrale. Dar asta e altă poveste. Și se sfârșeau zilele mele de licean și tot nu venea răspunsul de la danezi. Ea îl primise de 2 săptămâni, eu încă speram că premoniția mea e doar o formă de paranoia. Și l-am primit. În ultima zi de școală. Sărbătoream cu colegii finalul a 4 ani de glume bune și glume proaste, când am primit vestea. Nici măcar n-am avut eu curajul să citesc mailul. Mi-a dat ea vestea. Și-a durut. Al naibii de tare. A fost ca și cum bulgărele devenit mastodont a strănutat mai tare și s-a evaporat. Dintr-o dată. Fără atenționare.

În primă fază m-am resemnat. Și am zis că nu-i de mine. Că nu-s suficient de bun. Dar nu credeam în asta. Și m-am revoltat. Și-am mai aplicat. În Olanda și-n Anglia. Să fiu sigur. Și-am aplicat târziu pentru ambele. Și m-am cam aruncat cu capul înainte într-o chestie pentru care nu eram tocmai pregătit. Eu visam la Mica sirenă, Biciclete și curenți nordici, nu la ploi, ceaiuri și reguli de circulație pe dos. Și-am fost acceptat. La ambele. Tragedie tată! Ce să alegi acum? Țara viciilor sau țara ploii? O universitate cu scandaluri în presă, sau o toamnă continuă care numai energie nu mi-ar fi dat?

Și-am ales.

Am rămas în țară. Și mi-am investit toate visele în ASER și-n CROS. Și încă mai tânjesc la visul meu cu spițe și degerături alb-roșii. Și încă mai am pe albumul foto de final de liceu urări de genul „să devii (mai)danez ca danezii”, „să nu uiți limba română” etc.

Încă sunt aici. Și simt că se poate și aici. Nu la fel de ușor ca acolo. Dar cu oameni mai calzi. Mai deschiși. Mai asemănători mie. Poate se poate și aici. Și dacă într-o zi și bulgărele ăsta va strănuta, atunci vom pleca noi, ăștia care vrem să schimbăm ceva, cum spune Alex. Vom pleca, ne vom crește copiii într-un mediu în care bulgării nu strănută.

Și la un moment dat ei se vor întoarce aici să schimbe „zăpada”. Și nimic nu le va sta în cale. Și vor fi mulți. Așa cum am început noi să fim acum!

3 thoughts on “Unde bulgării nu strănută

    1. Cu siguranță rămâne „cum ar fi fost dacă”-ul acela care apare când nu faci un lucru. Dar mi-e clar că n-aș fi crescut la fel de mult dacă aș fi plecat de acum 2 ani:)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s