Cea mai frumoasă parte

Se face iar frig. Și ne-au înghețat și mâinile. Pfiu… e așa frig aici. Dar așa frumos. Se vede tot orașul. Și îl vedem altfel de aici, de pe acoperiș. Are creștetul sclipitor. Și zeci de mașini îi trec prin minte. Și sute de oameni îi cotrobăie fiecare gând, fiecare gang. Și mii de pași îi pistruiază fața. E așa frumos de aici, de sus. Și așa frig…

De pe acoperișuri totul pare calm. Toată larma, toate vorbele de duh, toate claxoanele se topesc precum lumânările din noaptea de Crăciun. Parcă mi se șterg grijile, ca dungile trase cu creionul. Și se aprind stelele, și se stinge larma. În schimb apar lumini difuze. Ca gândurile cu care ți-ai umplut golurile din stomac. Și se aprinde luna. Și deabia acum realizez cât de tare ne sclipesc ochii. Poate e de la zăpadă. Sau de la frig. Sau de la pathos. Sau de la frig…

De aici, de sus, aproape că ajung să văd acoperișul pe care stai tu. Și aproape că număr aceleași stele ca tine. Sau nu. Dar îmi place să cred că depărtarea nu se numără în pași. Sau în ani-lumină. Ci în vise. Și în gânduri născute aici. Sus. Pe acoperișul lumii. Sub o ploaie de stele, sau o ploaie de vară. Și e așa de frig, dar așa frumos.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s